Suflul pasilor la unison

Tic-tac, tic-tac si mai zboara inca o zi. Tic-tac, tic-tac si mai recunosti cateva chipuri in drum spre serviciu; de asta data, cea cu profil de sobolanel se aseaza cuminte pe scaunul din dreapta ta, ii auzi apoi vocea pitigaiata si este de-ajuns sa n-o mai iubesti; cu atat mai mult cu cat rumega aceleasi cuvinte uzate de cand lumea. Ti-ai fi inchipuit-o vorbind pe o limba a ei fara legatura cu lumea asta sau daca nu, macar pe maimuteste cu scarpinaturi concomitente pe crestet si urechi, agatandu-se de bare si scotand zgomote cu ecou din absenta pestera. Tic-tac si barbatul plapand ca un miel cu ochelari si haine peticite isi face si el aparitia. Fara sa priveasca in jur se-azvarle in caruta cu fiinte. Nu vorbeste pe maimuteste dar pe el n-ai cum sa nu-l simpatizezi. Vreme de cinci statii rosteste aceleasi fraze debile care includ calcule si priviri nauce in gol. Nu se stie cand creierul lui a incetat din viata, nu se stie cand a incetat sa fie om. Apoi dispare ca un meteorit spre universul lui stramt ca un bocanc greu ce roade piciorul gol in carne vie. 

In rest, chipuri triste, banale, stupide, urate, imbatranite, frumoase, luminoase, naturale, vopsite, defectuoase, ridate, ingrijorate, incercanate, obosite, acneice, transpirate, toate avand in comun anonimatul. Chipuri pe care le vezi pentru prima si ultima oara. Prezente care se spulbera o data cu vantul si care ajung in pamant in urmatoarele cinci minute sau in urmatorii o suta cinci ani. Este o ditamai groapa cu morti claie peste gramada peste care ne-adaugam zilnic; ajunsi acasa televizorul e dat la maxim ca la surzi, singurul siretlic capabil sa pacaleasca singuratatea; dupa instalarea in cosciugul virtual, confortabil se ajunge la iluziva stare de fericire. Mai sunt aceia care-si gadila trairile pentru obtinerea unor noi intelesuri ale vietii, sa ai o sapa cu care sa inviorezi tarana si o sapa pe post de sceptru calauzitor care sa sece fiecare frimitura gustoasa, datatoare de viata.