Mesaj de dragoste

Ne visezi din ce in ce mai nefiresc. Suntem bine. Uite, ieri ma podideau lacrimile tot mergand asa cu autobuzul catre un cuib de viespi, si cum mergeam m-a cuprins o stare de disperare, un plans in hohote ar fi prins bine. M-am abtinut cu greu. Alaltaieri imi venea sa rad, tot asa in vesnicul autobuz, primisem un mesaj caraghios pe mobil si imi venea sa ma tavalesc pe jos de ras. Dar n-as fi vrut sa par psihopata, asa ca m-am rezumat la un zambet larg. Si nici macar nu primisem mesajul, eu eram transmitatorul, acum mi-am amintit. Era vorba despre o tanti de la etajul cinci, o amatoare indarjita de spirtoase pe care era cat pe ce s-o las in ploaie daca nu apelam la acel ringthebell salvator ca usa sa se deschida, si ea sa-si poata vedea in continuare de tuicile de zi cu zi. Forma in care am imbracat tot episodul asta m-a amuzat teribil, nu stiu receptorul cum l-a primit. Dar ca sa vezi si tu cum se succed una dupa alta, starea de exaltare cu cea de deznadejde crunta. Si am cazut asa intr-o stare de reflectie, vezi tu, oamenii sunt mai obisnuiti cu durerea, asa cred eu, li se pare mai nefiresc sa razi decat sa plangi, daca ai incepe sa razi asa pe neasteptate, sa izbucnesti intr-un ras dintr-ala sanatos asa pe nepusa masa li s-ar parea mai degraba ca ai o usoara forma de schizofrenie, cu plansul sta altfel situatia, ori ca plangi ca te doare maseaua, ori ca tocmai ai suferit un deces, ar invoca ei vreun laitmotiv...in fine, asa am gandit in momentele acelea.

Fericirea sau suferinta? Care este mai vizibila in ochii celorlalti, ambele o forma subtila de nebunie, in orice caz...care? Normal ca nu conteaza foarte mult, dar stii cum sunt eu, imi pun tot felul de intrebari. Sau nu stii. Aveam un prieten, nu ti-am spus niciodata, eram de-o seama, e-n Anglia acum cu bursa... Avusese probleme cu drogurile, in mod clar asta ii afectase creierul, dar stii ca intotdeauna m-au atras oamenii mai altfel. Isi acordase un termen de trai. Daca mai iau dupa spusele lui, daca acum are douazecisipatru de ani, la treizecisipatru pe vremea asta va fi cu cincizecidemii de metrii sub pamant. Nici macar nu era beat cand mi-a spus asta, si cu cata seninatate in privire mi-a spus-o; tin minte ca inghetasem imaginandu-ma deja martorul tainic a celor ce vor urma peste cativa ani. Si mai inghetasem pentru ca deja imi parea rau de acel chip gingas, de acel zambet de copil, imi parea foarte rau. Normal ca apoi m-am gandit ca nu e chiar rea ideea, suntem influentabili de cand lumea, dar asa mi-am zis, ca daca nu iese nimic bun in zece ani, cine stie. Apoi m-a pufnit rasul, ce idee nastrusnica, halucinanta si imbecila, ce idee! Ce idee...Eram deja trecuta prin astfel de fisuri interioare, la treisprezece ani ma tot rodea sa stiu cum e sa cazi de la etajul trei, mi-am pus mult timp problema asta. Sunt predispusa. La suferinta. Trebuie sa stii asta. Se tine scai de mine. Dar sunt tare. Sau incerc. Spune-mi ca ma iubesti, eu pot rar, foarte rar sa zic asta cu tot sufletul si mereu am impresia ca suna fals, ca suna prost. Am nevoie sa-mi spui ca ma iubesti. Ca sa stiu ca nu e totul in zadar.