Cand sa ating stelele mi-au explodat printre degete si m-am umplut de praf

Asa se explica de ce tot la ce am aspirat candva nu mai are acum nici o valoare. Am crezut ca de la o varsta incolo lucrurile incep sa se limpezeasca, ca maturitatea isi intra in drepturi pe negandite si ca tot ce zboara nu se mai mananca asa cum se intampla pana mai deunazi. Gresit.

Am lasat scrisul o perioada crezand ca e mai bine sa ma ocup cu traitul, asa s-a mai spulberat un an in urma mea si nu stiu pe unde.

Si ce daca ne inghite timpul ca pe niste neputinciosi, noi suntem niste nemuritori, nu?

Asfalt cicatrizat

 N-as fi vrut sa stiu ca este posibil sa confunzi un trup uman sfaramat cu resturi de gunoaie numai bune pentru caini. Dar zorii acelei dimineti de plumb mi-au confirmat ca omul este intr-adevar format din craniu, oase si sange; am evitat sa ma inscriu la medicina tocmai din aceasta cauza, pentru ca n-am vrut sa devin cu adevarat constienta de fragilitatea trupului in care zace captiv acest suflet universal. 

Era o batrana din cat am putut sa-mi dau seama. Se aruncase probabil de la etaj. Mantaua galbena ce o acoperea partial parea aurie in bataia soarelui, un auriu tipator.

Peste putin timp un cunoscut avea sa vada acelasi trup fara viata. A plans in hohote avand grija sa se lamenteze spre deliciul martorilor: "dar cum sa faca asa ceva????". A fost cutremurat. Si-a revenit greu. I-am oferit un pahar cu apa...

La scurt timp s-au adunat alte voci in jurul acestui cunoscut care relata plangand in continuare, "spectacolul". A sosit si momentul in care mi s-a pus intrebarea "dar tu de ce nu plangi?" Ce s-ar fi putut raspunde. Da. Acel trup in care a fost candva viata mi-a provocat greata. Si o profunda tristete uscata, fara lacrimi. Si ca sa dispara nodul din gat nu trebuie apa si nici lacrimi. Da. Luciditate rece de piatra. Nu trebuie exista antrenament pentru asta. Mai degraba insomnia de dupa si toate acele intrebari care te fac sa-ti vajaie capul.

Peste cateva ore trotuarul rece ascundea doar o vaga urma a ceea ce a fost si zecile de trecatori pasind senin peste acel mormant proaspat. Atat. Inca o viata disparuta in neant, claxoanele masinilor lasau senzatia continuitatii, parea ca totul a fost doar un vis macabru, ca de fapt asta e pulsul vietii, ca nimic din ce-ai vazut nu s-a intamplat cu adevarat.
Trec zilnic pe langa  zona cicatrizata,  amprenta cenusie nu pare ca va disparea curand, aceasta ultima farama a trecerii prin viata a unui om s-a impregnat acolo pe vecie.

"Ce ba, ploua cu babe?" Da. A plouat. Nu trebuie sa mai zici nimic amuzant ca sa ma faci sa uit. Nu se uita. Se merge doar mai departe. Pana in acelasi punct zero.

Sleep is alien

 Sa nu-ti mai doresti sa te trezesti intr-o sambata banala,  pentru ce sa-ti tulburi somnul, nici pentru o plimbare, nici pentru o carte inceputa, pentru absolut nimic nu merita tulburat- oricum e doar praf in jurul tau; si liniste. Se poate inhala si cu ochii inchisi intr-o incostienta indepartata. 

 Spre pranz soarele vested de februarie inunda camera, iti intinde o mana. O accepti si te ridici.

 Dar gandul asta apasator inunda creierul odihnit: povara de-a interactiona cu o sumedenie de indivizi de-acum incolo pare ceva insuportabil, ce povara, ce fatalitate...cat de obositor si inutil.

 In fata e un drum lung si pietruit de parcurs. Unde ne va orbi lumina ?

Pantofi cu nisip rosietic

 In timp ce sangele curge prin vene din ce in ce mai negru gandul se inaspreste si el. Nimic doar lucruri de prisos in jur, se acorda asa o mare importanta unor franturi de parere care de fapt poate ca nici nu exista. Suntem niste intestine umblatoare, bulbucate si ametite de aerul incarcat de noxe. Unde ne sunt pantofii care sa ne usureze povara de-a ne simti greutatea trupului ars de rani...

Gand de plumb

Dambovita noastra linistita se asternea ieri peste toate mormintele lumii. Soarele ce-o mangaia isi intindea razele catre fiecare trup cuibarit cuminte sub pamant ca pentru un zambet de neuitare a sufletelor acum reci, parca.

Poate daca...

n-as fi adoptat de cand ma stiu postura convenabila mie, de outsider cumintel, acum taramul acela fermecat ar fi fost si al meu; nu-mi face bine spatiul acela, fiecare perete ascunde o camera plina de vrajitori in ai artei; fiecare cu pricepere isi innabusa cantand si razand, angoasele vietii. Sunt oameni liberi, sunt de-ai mei. Probabil ca voi ramane mereu omul din spatele peretelui mort pe-o parte si viu pe cealalta.

...e rau asa, simt ca am ceva de spus si tot tac pacalindu-ma ca totul merge cum trebuie; se numeste auto-sugrumare de-nalta clasa. 

 E un joc care nu-mi mai aduce nicio implinire, ma simt ca o papusa mecanica care trebuie intoarsa cu cheia in fiecare dimineata.

Mesaj de dragoste

Ne visezi din ce in ce mai nefiresc. Suntem bine. Uite, ieri ma podideau lacrimile tot mergand asa cu autobuzul catre un cuib de viespi, si cum mergeam m-a cuprins o stare de disperare, un plans in hohote ar fi prins bine. M-am abtinut cu greu. Alaltaieri imi venea sa rad, tot asa in vesnicul autobuz, primisem un mesaj caraghios pe mobil si imi venea sa ma tavalesc pe jos de ras. Dar n-as fi vrut sa par psihopata, asa ca m-am rezumat la un zambet larg. Si nici macar nu primisem mesajul, eu eram transmitatorul, acum mi-am amintit. Era vorba despre o tanti de la etajul cinci, o amatoare indarjita de spirtoase pe care era cat pe ce s-o las in ploaie daca nu apelam la acel ringthebell salvator ca usa sa se deschida, si ea sa-si poata vedea in continuare de tuicile de zi cu zi. Forma in care am imbracat tot episodul asta m-a amuzat teribil, nu stiu receptorul cum l-a primit. Dar ca sa vezi si tu cum se succed una dupa alta, starea de exaltare cu cea de deznadejde crunta. Si am cazut asa intr-o stare de reflectie, vezi tu, oamenii sunt mai obisnuiti cu durerea, asa cred eu, li se pare mai nefiresc sa razi decat sa plangi, daca ai incepe sa razi asa pe neasteptate, sa izbucnesti intr-un ras dintr-ala sanatos asa pe nepusa masa li s-ar parea mai degraba ca ai o usoara forma de schizofrenie, cu plansul sta altfel situatia, ori ca plangi ca te doare maseaua, ori ca tocmai ai suferit un deces, ar invoca ei vreun laitmotiv...in fine, asa am gandit in momentele acelea.

Fericirea sau suferinta? Care este mai vizibila in ochii celorlalti, ambele o forma subtila de nebunie, in orice caz...care? Normal ca nu conteaza foarte mult, dar stii cum sunt eu, imi pun tot felul de intrebari. Sau nu stii. Aveam un prieten, nu ti-am spus niciodata, eram de-o seama, e-n Anglia acum cu bursa... Avusese probleme cu drogurile, in mod clar asta ii afectase creierul, dar stii ca intotdeauna m-au atras oamenii mai altfel. Isi acordase un termen de trai. Daca mai iau dupa spusele lui, daca acum are douazecisipatru de ani, la treizecisipatru pe vremea asta va fi cu cincizecidemii de metrii sub pamant. Nici macar nu era beat cand mi-a spus asta, si cu cata seninatate in privire mi-a spus-o; tin minte ca inghetasem imaginandu-ma deja martorul tainic a celor ce vor urma peste cativa ani. Si mai inghetasem pentru ca deja imi parea rau de acel chip gingas, de acel zambet de copil, imi parea foarte rau. Normal ca apoi m-am gandit ca nu e chiar rea ideea, suntem influentabili de cand lumea, dar asa mi-am zis, ca daca nu iese nimic bun in zece ani, cine stie. Apoi m-a pufnit rasul, ce idee nastrusnica, halucinanta si imbecila, ce idee! Ce idee...Eram deja trecuta prin astfel de fisuri interioare, la treisprezece ani ma tot rodea sa stiu cum e sa cazi de la etajul trei, mi-am pus mult timp problema asta. Sunt predispusa. La suferinta. Trebuie sa stii asta. Se tine scai de mine. Dar sunt tare. Sau incerc. Spune-mi ca ma iubesti, eu pot rar, foarte rar sa zic asta cu tot sufletul si mereu am impresia ca suna fals, ca suna prost. Am nevoie sa-mi spui ca ma iubesti. Ca sa stiu ca nu e totul in zadar.